Făgăduinţe aşteptate

„Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta…”(Exod 14:13)

În vremea Imperiului Roman de odinioară, printre ținuturile cucerite, era și o ţară mică, pe care, dacă te străduiai să o cauţi pe harta lumii, abia o zăreai; ţărişoară aridă, cu râuri firave şi puţine, dintre care mai bine de jumătate secau pe timpul verii. Ţinutul acesta adăpostea un popor aparte, ales de Dumnezeu, deosebit prin mentalitate, obiceiuri, etică, educaţie, dar mai ales printr-o istorie unică, transmisă din generaţie în generaţie.

Bătrânii acestei naţiuni, povesteau adesea copiilor şi nepoţilor despre faptele înaintaşilor lor, unii dintre aceştia, bravi eroi ce au trăit în ascultare de Dumnezeu, iar alţii, mai îndărătnici, care din cauza neascultării lor faţă de Domnul, au condus poporul într-o direcţie greşită, supărându-L pe Cel ce-i ocrotea. Câteodată, bătrânii erau asaltaţi cu întrebări din partea copiilor curioşi: „Cum de s-a ajuns în situaţia aceasta? Nu se mai putea repara nimic?”
Condiţiile economice, sociale, politice în care trăia acest popor la acea vreme, sunt greu de descris. Asuprirea era atât de intensă încât până şi speranţa apunea încet peste visele lor. Între atâtea realităţi sumbre, era greu să găseşti un răspuns mulţumitor.

Depănau povestioare din istoria lor milenară dar atât de zbuciumată, încurajându-se să privească înainte spre o zi a eliberării, aşteptând un moment divin al salvării, dar inima lor era frântă, mulţi se simţeau uitaţi şi abandonaţi.

Când bătrânii vorbeau despre un Dumnezeu bun, care a creat cerurile şi marea, copiilor le era greu să înteleagă această bunătate. Cerul de deasupra lor adăpostea un soare dogoritor, ce pârjolea fără milă totul, o mare parte din an, iar marea cea mai apropiată nu aducea răcoare şi prospeţime, ci doar valuri mari, ce se spărgeau de un mal la fel de sărat, precum marea în care nici o vieţuitoare nu putea trăi. Când li se istoriseau relatări despre oameni care au trăit o viaţă lungă, de peste nouă sute de ani, lucrul acesta era şi mai greu de crezut, văzând pe mulţi semeni cum sfârşesc atât de timpuriu, răpuşi de boli cumplite şi sărăcie.

... A fost odată un om foarte credincios pe nume Noe, care a construit la porunca lui Dumnezeu o corabie pe uscat, pregătindu-se mai mult de o sută de ani pentru... potop. Acesta avea să fie trimis ca pedeapsă, pentru că oamenii acelor vremuri au devenit aşa de stricaţi încât până şi lui Dumnezeu i-a părut rău că l-a creat pe om. Când a venit potopul, toţi oamenii au pierit, în afară de Noe şi familia lui, împreună cu multele animale pe care Noe le-a aşezat în compatimentele speciale ale acelei corăbii.

Apoi, povestioarele continuau: ... Trăia cândva un om înstărit pe nume Avraam, care avea o experienţă de viaţă deosebită. Era numit „prietenul lui Dumnezeu”. Avraam şi Sara, soţia lui, îşi doreau foarte mult să aibă un moştenitor, dar speranţa lor curată se stinse cu timpul, fiindcă au îmbătrânit şi acum erau mult trecuţi de vremea când ar fi putut să aibă copii. Dumnezeu cunoştea inima lui Avraam atât de bine şi chiar S-a lăudat în faţa îngerilor cu el că „...are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el, să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine...” (Genesa 18:19).

Dumnezeul Cel Atotputernic a răspuns dorinţei lor imposibile când nici nu se mai aşteptau, dăruindu-le moştenitorul promis (Isaac). Pe acest Avraam, Creatorul Universului l-a ,,întinerit”, el mai având alţi şase copii după mult timp! (Genesa 25:2)

Povestea lui Moise era povestea lor preferată, a eroului lor salvator. Erau fascinaţi, aflând că un copilaş evreu, de doar trei luni, ce plutea într-un coşuleţ pe apa Nilului, a ajuns să trăiască printr-o minune dumnezeiască, chiar la palatul lui Faraon, unde a fost îngrijit şi crescut într-un mod miraculos de însăşi mama lui naturală! Eroul Moise, ajuns la maturitate „...a vrut mai mult să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului!” (Evrei 11:25)

Înţelepţii bătrâni îi îndemnau pe tineri să înveţe să citească mai devreme, pentru a afla despre multe alte povestiri interesante dintr-o carte numită Tora. Pe la treisprezece ani se descurcau, citind din Sulurile Sfinte. Iosua, Samuel, Isaia, Daniel erau nume foarte cunoscute de ei. Ştiau multe chiar şi despre Beţaleel, omul despre care Dumnezeu a spus că L-a umplut cu Duhul Său. (Exod 31:2,3). Când citeau istoria lui David şi Goliat, îşi ziceau în gând: „O, de-ar mai fi unul ca David, ne-ar scăpa de asupritori!”

Era vremea Ierusalimului de acum două mii de ani şi se răspândea zvonul că un anume Isus (Yeshua, în ebraică), Om blând şi cu vorbă dulce, peste care era Duhul Domnului, aducând veşti bune celor nenorociţi sau vindecând pe cei cu inima zdrobită, care promitea robilor eliberarea şi prinşilor de război izbăvirea (Isaia.61:1), Acesta ar fi Salvatorul lor aşteptat. El îi va alunga pe romani iar apoi va fi proclamat regele lor!

Acest ,,Mare Profet” avea să fie cunoscut în scurt timp în toată ţara. Umbla din cetate în cetate făcând bine tuturor, învăţând norodul despre un alt fel de Împărăţie. El poruncea cu putere duhurilor necurate şi acestea cădeau în leşin în faţa Lui! (Isaia 57:16). Chiar şi marea cu valurile ei ameninţătoare, devenea tăcută la porunca Sa. Stătea de vorbă cu oameni din toate categoriile sociale, ajutând pe cerşetorii uitaţi pe străzile prăfuite, dar intra şi în casele vameşilor sau ale oamenilor cu vază. Până şi conducătorii religioşi ai ţării erau interesaţi să-L cunoască mai bine. Când se însera, oamenii care-L ascultaseră cu drag ore în şir, plecau gânditori spre casele lor, iar El îşi petrecea uneori noaptea în rugăciune pe Muntele Măslinilor sau în locuri retrase. Dimineaţa, revenea în mijlocul mulţimii şi continua să vorbească despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Un murmur ascuns fremăta în gândurile multora: „ Să fie oare acesta Mesia, trimisul Tatălui, Izbăvitorul?

Când era vremea marilor Sărbători, oameni din tot Israelul şi pelerini din ţări îndepărtate veneau să se închine la Templu şi să-şi aducă darul de mulţumire. Dar, în acel an, lucrurile parcă erau diferite. Cei veniţi de departe nu căutau în primul rând un loc de poposire, ci îi întrebau pe localnici: „...am vrea să vedem pe Isus!” (Ioan.12:21). Cunoscuţii Săi l-au informat despre curiozitatea şi dorinţa oamenilor de a-L cunoaşte iar El, ridicându-şi ochii spre cer, a zis:

«,,Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „ L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi...”» (Ioan 12:28).

Ucenicii Lui se bucurau că Isus urma să fie împărat, iar ei vor ocupa cele mai importante poziţii lângă El! Situaţia însă, a fost imediat clarificată de Bunul Păstor: „...după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (vers.32)

Chiar dacă promisiunea omului, că va face tot ce a zis Domnul (Exod 19:8), a fost şi mai este aşteptată, făgăduinţa eliberării din partea Celui Atotputernic se împlinea sub ochii lor, într-o formă deosebită de ce aşteptau ei. Peste puţină vreme, acest Mesia, neînţeles şi părăsit de ai Săi, abandonat de mulţi din popor, invidiat de mai marii dregători, era batjocorit şi răstignit pe o cruce între doi tâlhari. Cel care părea o persoană aşa de puternică şi care vorbea atât de diferit, era acum umilit, scuipat şi bătut, fără să opună rezistenţă. Nici măcar rugăciunea pe care o făcea pe cruce: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34) nu mai trezea conştiinţa multora.

Dregătorul Pilat încuviinţase condamnarea Lui, cu toate că era convins că nu are nici o vină. Pilat însuşi a scris o însemnare aşezată deasupra crucii Lui: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” (Ioan 19:19). Preoţii cei mai de seamă, care complotaseră împotriva Lui, au fost deranjaţi de acest text şi au încercat să-l convingă pe Pilat să modifice inscripţia. Iată răspunsul lui: „CE AM SCRIS, AM SCRIS!” (Ioan 19:22) şi nimeni nu a mai putut modifica nimic.

Asupra morţii şi învierii Mântuitorului, acest eveniment excepţional din istoria salvării omenirii, vom insista mai mult când vom analiza semnificaţia primei sărbători anuale din Biblie: Paştele Domnului (Pesach).

Pilat nu a fost un erou, dar scrierea pe care el a aşezat-o deasupra capului ‚,MIELULUI’’ reprezintă un adevăr incontestabil: Isus nu este doar Regele evreilor, ci al iudeilor, adică al „celor care Îl laudă pe Domnul!” (traducere din ebraică: Genesa 29:35). Adevăraţii iudei sunt toţi aceia care acceptă salvarea oferită prin jertfa Domnului Isus şi doresc să aibă viaţa schimbată prin Naşterea din nou. ( Romani 2:13)

„ Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri...” (Evrei 8:1).

Domnul Isus nu a rămas pe cruce şi nici în mormânt, ci a înviat a treia zi, astfel desăvârşindu-se cel mai măreţ eveniment din istoria mântuirii noastre! El ne-a pus la dispoziţie toate oportunităţile, pentru ca să fim şi noi ,,...o casă duhovnicească, o preoţie sfântă...” (1 Petru 2:5).

Sandu Varvara, unul dintre ,,preoţii”
care au slujit cu bucurie!

ULTIMELE POSTĂRI DE PE BLOG

DRAGOSTE

NĂDEJDE

CREDINȚĂ

Adunarea Apostolică Sabateriană • Copyright 2023