În acest comentariu îmi propun să scot în evidență faptul că Noul Testament nu conține o concluzie diferită față de Tanah în ceea ce privește experiența morții. Din nou, foarte mulți oameni cred că cei credincioși merg direct în cer după moarte (iar cei rai, bineînțeles, direct în iad), însă această concepție nu are fundament biblic. De fapt, o analiză atentă a textului sacru ne arată că Scriptura susține o altă teologie, conform căreia cei morți intră într-o stare de așteptare inconștientă până la momentul învierii (moment în care vor fi răsplătiți sau pedepsiți, în funcție de starea în care au murit). Să începem.

Ioan 3:13 - Niciun om nu a fost vreodată în cer

În Ioan 3:13, Isus îi spune lui Nicodim: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este în cer.” Acest verset este deosebit de important pentru înțelegerea teologiei legate de starea morților. Isus afirmă clar că niciun om nu a urcat vreodată la cer, ceea ce contrazice ideea că sufletele celor credincioși merg în cer imediat după moarte. Dacă niciun om nu a fost vreodată în cer, este evident că cei care au murit nu se află acolo, ci într-o altă stare.

Ioan 5:25, 28-29 - Morții sunt în morminte

În Ioan 5:25, Isus spune: „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-l vor asculta vor învia.” Iar în versetele 28 și 29 adaugă: „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Aceste versete subliniază clar că cei morți sunt în morminte și nu în ceruri. Învierea nu se referă la o trezire dintr-o stare de fericire în cer, să fim sinceri, ci la o revenire la viață din mormânt, ceea ce sugerează că morții sunt într-o stare de inconștiență, așteptând ziua învierii, așteptând viața, mișcarea.

Matei 27:52-53 - Cum explicăm învierile din Biblie?

Un alt episod important este cel descris în Matei 27:52-53, unde, la moartea lui Isus, „mormintele s-au deschis, și multe trupuri ale sfinților care muriseră au înviat. Ei au ieșit din morminte după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate și s-au arătat multora.” Este important de remarcat că Biblia ne prezintă mai multe exemple de învieri, cum ar fi învierile din Vechiul Testament (episoadele cu Elisei și Ilie) și din Noul Testament (Lazăr, fiul văduvei din Nain, etc.), dar niciunul dintre cei înviați nu a menționat că ar fi fost în cer sau că ar fi trăit o experiență cerească. Mai mult, nu există nicio relatare despre vreunul dintre ei care să fi fost mâhnit că a fost readus la viață pe pământ, ceea ce ar fi fost de așteptat dacă ar fi experimentat cerul.

Dimpotrivă, învierile au fost mereu prilej de mare bucurie pentru cei înviați și pentru cei din jurul lor. Dacă cei morți ar fi fost în cer, un loc plin de fericire și fără suferință, cum ar fi putut învierea lor, adică revenirea la o viață pământească plină de griji și necazuri, să fie o binecuvântare? Aceasta ar face ca învierile să fie lipsite de sens. Dacă sfinții merg direct în cer, învierile din Biblie ar fi presupus ca cei înviați să fie smulși din acea fericire pentru a reveni la o viață temporară, plină de suferință, ceea ce nu ar fi fost deloc un motiv de bucurie, ci de regret.

Ioan 11:21-24 - Învierea de apoi

Un alt episod esențial este cel al învierii lui Lazăr. În Ioan 11:21-24, Marta îi spune lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu. Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu.” Isus îi răspunde: „Fratele tău va învia.” Marta îi spune: „Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi.” Observăm aici că nici Marta, nici Maria, nici ceilalți membri ai comunității nu sugerează că Lazăr s-ar afla într-un loc de fericire în ceruri. Durerea lor este autentică, iar speranța lor se concentrează exclusiv pe învierea de apoi. Dacă ar fi crezut că Lazăr este deja într-un loc mai bun, în cer, atunci suferința lor nu ar fi avut același impact, și nu ar fi existat o dorință atât de puternică de a-l vedea din nou în viață pe pământ. Martă chiar îi cere lui Isus, indirect, să-i învie fratele pe loc. Niciun participant la scena respectivă nu se gândeabcă readucerea lui Lazăr printre cei vii de pe pământ ar însemna smulgerea sa din cer.

Ioan 11:11 - Lazăr doarme

În Ioan 11:11, Isus afirmă: „Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Acest verset continuă ideea conform căreia moartea este, de fapt, un somn — așa cum este frecvent descrisă în Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Această imagine este puternică, deoarece somnul sugerează o stare de inconștiență, de așteptare pasivă, fără activitate, până la momentul trezirii. Asemănarea morții cu somnul contrazice ideea că sufletul este activ în cer sau în iad după moarte. În schimb, cei morți „dorm” până la înviere.

Același concept al morții ca fiind un somn adânc îl întâlnim și în Faptele Apostolilor 7:60, unde Ștefan, martirul, „a adormit” după ce a fost ucis cu pietre. Nu există nicio mențiune că ar fi mers în cer. În 1 Corinteni 15:6, Pavel folosește din nou termenul „adormit” pentru a descrie pe cei morți.

Faptele Apostolilor 2:29, 34 și 13:36 - David nu este în cer

Un exemplu remarcabil al teologiei biblice cu privire la starea morților îl găsim în Faptele Apostolilor 2:29, 34 și 13:36, unde este vorba despre David, „omul după inima lui Dumnezeu” (1 Samuel 13:14). În aceste versete, apostolul Petru afirmă clar că „David nu s-a suit în ceruri” (Faptele Apostolilor 2:34). Deși a fost un om drept, David nu este în cer, ci a „adormit”, așteptând învierea. Nici măcar cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu nu sunt în cer, ci dorm în mormintele lor.

1 Corinteni 15:16-18 - Dacă morții nu învie

1 Corinteni 15:16-18 este un pasaj crucial în înțelegerea teologiei morții în creștinism. Pavel afirmă categoric: „Căci dacă nu învie morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică; voi sunteți încă în păcatele voastre. Și chiar și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți.” Aceste versete sunt esențiale pentru că arată că, dacă nu există înviere, atunci nici măcar cei care au murit în Hristos nu sunt mântuiți, ci pierduți. Dacă sufletele lor ar fi deja în cer, în prezența lui Dumnezeu, atunci învierea nu ar mai avea o importanță atât de mare. În schimb, Pavel subliniază că fără înviere, nu există speranță, ceea ce implică faptul că morții, chiar și cei credincioși, nu sunt încă în cer, ci așteaptă învierea.

1 Corinteni 15:50-54 - Moartea este învinsă abia la înviere

În 1 Corinteni 15:50-54, Pavel continuă: „Moartea este înghițită de biruință” doar la înviere. Aici, el vorbește despre transformarea trupurilor muritoare în trupuri nemuritoare, care va avea loc „într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță”. Abia atunci moartea va fi învinsă complet. Acest pasaj sugerează clar că moartea nu este biruită imediat după ce un credincios moare, ci doar la învierea de apoi, când va avea loc transformarea finală și intrarea în viața veșnică. Aceasta contrazice ideea că cei credincioși merg imediat în cer și nu mai sunt afectați de moarte; ei așteaptă, inconștienți, până la această mare transformare.

1 Tesaloniceni 4:13-18 - Nu vreau să fiți în necunoștință

Pavel se adresează direct Bisericii în 1 Tesaloniceni 4:13-14, spunând: „Nu vreau, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde. Ci, dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El.” Observăm că el nu îi consolează pe credincioși spunând că morții sunt acum în cer, ci îi mângâie cu promisiunea învierii. Este clar că pentru Pavel, speranța credincioșilor nu era o viață imediată după moarte în cer, ci învierea din morți la revenirea lui Hristos.

În 1 Tesaloniceni 4:15-18, Pavel subliniază că cei care sunt în viață la venirea Domnului „nu vor lua-o înaintea celor adormiți”, ci că toți credincioșii, vii și morți, vor fi reuniți „împreună cu ei” la venirea Domnului. Această reîntâlnire nu are loc la moarte, ci după înviere, când toți vor fi reuniți în prezența Domnului. Aceasta este o altă dovadă că morții nu sunt deja în cer, ci așteaptă împreună cu cei vii momentul glorios al învierii.

Faptele Apostolilor 23:6 și 24:14-15 - Nădejdea învierii, nu a cerului

În Faptele Apostolilor 23:6 și 24:14-15, Pavel vorbește despre „nădejdea învierii morților”. Este semnificativ că vestea bună pe care Pavel o proclama nu era că morții merg în cer după moarte, ci că vor învia. Nădejdea lui Pavel, așa cum o exprimă el în aceste versete, era centrată pe învierea morților, nu pe o viață imediată în cer după moarte. Aceasta este în acord cu întreaga teologie biblică, care pune accentul pe învierea finală și pe restaurarea vieții pe pământ.

O întrebare extrem de importantă la care ar trebui să mediteze teologii este aceasta: De ce este nevoie de o înviere a celor morți și una a celor răi dacă, după moarte, credincioșii merg in cer, iar păcătoșii direct în iad?

O altă întrebare importantă: De ce este numită învierea "nădejdea celor morți"? Dacă un credincios care moare merge in cer, de ce are nevoie de o nădejde a învierii? Ai nevoie de o nădejde, de o speranță, când ești în pericol, când lucrurile nu sunt încă aranjate, nu când totul e perfect în cer.

Filipeni 3:10-12 - Puterea învierii Lui

Pavel exprimă aceeași speranță în Filipeni 3:10-12, unde vorbește despre dorința lui de a-L cunoaște pe Hristos "și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți”. Pavel nu consideră cerul imediat după moarte ca fiind scopul suprem al credinței sale, ci învierea. El aștepta cu nerăbdare momentul învierii, văzând aceasta ca fiind adevărata împlinire a vieții sale de credință, nu o existență imediată și conștientă în ceruri.

Apocalipsa 20:5-6 - Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de înviere

În Apocalipsa 20:5-6, citim: „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere”. Aceasta subliniază din nou că bucuria nu este mersul în cer, ci participarea la învierea celor drepți. Această înviere este momentul decisiv în planul lui Dumnezeu pentru om.

Pleiada Sfinților din Evrei 11

Capitolul 11 din Epistola către Evrei oferă o imagine panoramică a celor mai mari eroi ai credinței. Acești oameni, precum Avraam, Moise, și alții, au murit „fără să fi primit ce le fusese făgăduit” (Evrei 11:13). În Evrei 11:39-40, se subliniază faptul că „toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” Acest lucru indică faptul că toți credincioșii, indiferent de timpul în care au trăit, vor primi răsplata în același timp, la învierea finală, și nu unul înaintea altuia. Acesta este un argument puternic împotriva ideii că sufletele credincioșilor sunt deja în cer, întrucât textul sugerează clar că ei încă așteaptă împlinirea promisiunilor divine.

Biblia nu conține nici măcar un singur verset care să ne spună că vom merge în cer după moarte, dar conține zeci de versete care ne promit învierea din morți. În loc să ne îndreptăm speranța spre o existență imediată în cer, Scriptura ne învață că speranța este în înviere, când trupurile noastre vor fi transformate și vom intra în viața veșnică. Până la înviere, stăm în „țărâna din care am fost luați”, inconștienți, așteptând clipa când Hristos va veni din nou pentru a ne da viață.

Planul lui Dumnezeu nu a fost niciodată să trăiască cu omul în cer, ci pe pământ. La creație, când totul era perfect, Dumnezeu l-a așezat pe om pe pământ. Grădina Edenului, un loc al comuniunii perfecte între Dumnezeu și om, era aici. După cum începe Scriptura, așa și se termină, cu un pământ perfect unde Dumnezeu va locui printre oamenii Săi. În Matei 5:5, Isus ne spune că „cei blânzi vor moșteni pământul,” nu cerul. Acest lucru subliniază că destinația finală a celor credincioși nu este vreo altă dimensiune sau galaxie, ci un pământ nou, unde Dumnezeu va locui lângă noi.

Astfel, planul Creatorului pentru om a fost și va rămâne legat de pământ, iar speranța creștină este legată de învierea trupurilor noastre și de trăirea împreună cu Dumnezeu pe acest pământ restaurat, nu de o viață spirituală imediată și conștientă în ceruri după moarte. 

Scris de Cosmin Frunză

ULTIMELE POSTĂRI DE PE BLOG

DRAGOSTE

NĂDEJDE

CREDINȚĂ

Adunarea Apostolică Sabateriană • Copyright 2023