Spre ,,credinţa sfinţilor”

,,Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o
urmeze şi când va îmbătrâni, nu se va
abate de la ea.” (Proverbe 22:6)

Eram prin clasa a treia, în urmă cu peste cincizeci de ani. Copiii ştiau să se bucure şi atunci când se jucau fotbal cu o pungă plină cu zdrenţe în loc de minge sau când se dădeau pe tobogan de pe coteţul vecinului, ori mâncau din mers o felie de pâine înmuiată în apă, ca să nu cadă de pe ea cele câteva granule de zahăr!

Ce fericiţi eram, fără nici o grijă. Ba, era una: în timp ce ne jucam pe stradă, tata ne mai strica buna dispoziţie, chemându-ne acasă, pentru treburi mărunte sau... la rugăciune. Degeaba îl rugam să ne mai lase „măcar un minut”! Cu lacrimi în ochi, că ne-a chemat în casă „exact când era mai frumos”, priveam în urmă la ceilalţi copii care rămâneau la joacă până târziu. Of, de câte ori mi-am zis: „Părinţii mei sunt răi; Vecinul le lasă pe fete să se joace până seara. Ce bine era dacă ar fi fost ei părinţii mei!”

Fiecare dintre noi zburdăm pe străzile vieţii. „Vitrinele” de pe margini ne atrag privirile şi greu rezistăm unor tentaţii, iar preocupările cotidiene îşi iau porţia zdravănă din timpul nostru. Prea puţin timp ne rămâne pentru a asculta glasul Tatălui ce ne cheamă cu multă gingăşie. Cu atâta timp risipit, tot am mai vrea să hoinărim „măcar un minut”!

Cine să mai aibă timp pentru a asculta rândunica de sub streaşină sau să urmărească furnicuţa care cară o firimitură mai mare decât ea sau să privească floarea soarelui ce se străduieşte să stea cu obrajii îndreptaţi mereu spre soare, adierea vântului prin părul auriu al unei fetiţe care cântă despre îngeri sau traseul unei albine care adună nectarul pentru mulţi, fără să murmure?

Citind Psalmul 65 am putea afla doar în trei minute, cât alţii într-o viaţă întreagă de alergare!

Când părinţii mei îmi „porunceau” să vin acasă, acolo nu era loc de negociere, că imediat auzeam: „ Ce-am zis, am zis!”

Să merg la şcoală, să mă asigur când trec strada, să nu fur, să nu mint, să fiu politicos, etc... era dorinţa lor de oameni responsabili de a-mi forma caracterul, pentru un viitor mai bun.

La sfârşitul săptămânii, era ziua specială, când toată familia mergea la Adunare. Până la Casa de rugăciune, micuţă şi parcă ascunsă de priviri curioase, părinţii mergeau îngânduraţi, dar când ajungeam în mijlocul credincioşilor, totul era altfel, iar noi, cei trei frăţiori eram fericiţi, văzând în jurul nostru atâţia oameni bucuroşi! În mintea mea erau totuşi întrebări de felul: „de ce îi urmărea Securitatea pe ai noştri, atâta timp cât nu făceau nimic rău?” sau „ de ce nu suntem ca şi ceilalţi ?”. Câteodată primeam răspunsuri greu de înţeles pentru o minte de copil. Unul, mi l-am adus aminte după mulţi ani, când am păşit „ pe cont propriu” pe calea credinţei: „dacă vrei să mergi pe calea îngustă, vei avea multe piedici, însă ajuns cu bine la capăt, răsplata va fi mare!”

Era momentul când am intrat în apa botezului, condus de încercatul slujitor al Domnului, Ion Boier. Atunci am promis să-L urmez pe Dumnezeu şi am avut o mare bucurie ştiind că Domnul Isus şi-a dat viaţa şi pentru mine.

Şi cum să nu o spun, când în urmă cu vreo trei ani, făcând şcoala în Bucureşti, departe de casă, într-un mediu toxic pentru corp şi pentru suflet, am fost luat de valul lumii. Şcoala avea menirea să ne înveţe lucruri bune, dar profesorii nu puteau să fie şi paznici, aşa că obiceiurile rele ale prietenilor le-am învăţat uşor, pentru că se potriveau perfect pe firea mea zvăpăiată!

Când am venit acasă de la şcoală, eram de nerecunoscut. Mi-o amintesc pe biata mama; nici nu îndrăznea să-mi pomenească numele în rugăciune când eram de faţă. Au fost câteva rugăciuni fierbinţi de-ale ei în „cămăruţă” la care am asistat pe furiş.

Îşi spunea tot amarul inimii, multele necazuri, iar unul dintre ele... eram chiar eu!

Felul cum mă descria înaintea Domnului în rugăciune... „căzut, îndepărtat, pierdut” , mă înfuria. Nu puteam suporta să se mai roage cineva pentru mine. Mă consideram ca şi ceilalţi, toţi având păcate, dar cum n-am văzut pe niciunul „trăznit” pentru asta, probabil că o să scap şi eu. Nu eram ateu. Sămânţa pe care cei dragi mi-o sădiseră cândva în minte, era acolo, dar nu avea condiţii de încolţire.

Însă, cum nicio rugăciune sinceră nu rămâne fără răspuns, când mama era la capătul puterilor, Dumnezeu a hotărât să intervină. Am trecut prin încercări care m-au pus pe gânduri şi chiar dacă nu am fost „trăznit”, se auzeau tot mai des „tunete”!

Tot în timpul acesta, mi-am adus aminte cum odinioară m-a scăpat Domnul de sub roţile trenului în mers sau cum am fost salvat de la înec din apa foarte adâncă a lacului Cinciş, când nu ştiam să înot şi aproape îmi pierdusem cunoştinţa...

La fel, pe la cinci ani, fiind la ţară la bunici, vara pe drum cu alţi copii... Deodată s-a auzit un duruit puternic, veneau caii speriaţi de la câmp, alergând într-un galop incredibil. Când i-au văzut că vin într-un nor imens de praf, toţi au fugit să se adăpostescă. Eu m-am împiedicat chiar în mijlocul drumului, iar în câteva clipe vreo douăzeci de cai, cu nor cu tot, au trecut peste mine. Dintr-o curte s-a auzit o femeie strigând: „Neluș sigur este mort!”. După ce s-a împrăştiat praful, eu eram „ghem” în mijlocul drumului. Slavă Domnului că niciun os nu mi-a fost atins!

Dar tot neastâmpărat am rămas. Eram așa de îndărătnic, încât uneori nu veneam acasă nici noaptea. Dormeam pe sub lemne, prin poduri părăsite sau prin copaci. Pe la vreo şapte ani, m-am imbolnăvit de o boală nemaiauzită, despre care nici medicii nu ştiau prea multe. Eram aparent sănătos, dar de multe ori, noaptea visam acelaşi vis: mă vedeam dormind, se deshidea uşa la cameră, iar pe ea intra o plapumă mare de nu se mai termina.

Atunci, mă sufocam, mă trezeam speriat din somn şi urlând ieşeam în fugă pe uşă. Fugeam până cădeam de oboseală.

Într-o zi, după ce am venit de la şcoală, ca niciodată, mi-a fost somn şi m-am culcat. În timpul acesta a venit la noi unchiul Sandu, prezbiterul bisericii. Dintr-o dată, eu am sărit din pat urlând şi am luat-o la fugă, fără ca ei să mă poată opri. Unchiul a întrebat-o pe mama ce se întâmplă cu mine, iar ea i-a povestit totul. El i-a spus: „De ce nu ne-ai zis şi nouă? Oare Dumnezeul pe care-L slujim nu are leac pentru boala asta? Medicul specialist Isus Hristos, care a vindecat pe atâţia, nu este acelaşi şi azi?”

Au îngenunchiat şi s-au rugat cu credinţă. Numai ei ştiu cum au stat de vorbă cu Domnul. Când m-am întors acasă, ei erau tot pe genunchi... cu lacrimi pe obraz. Ştiu însă un lucru foarte clar: atunci am fost vindecat! Fie Numele Domnului lăudat!

Aşa că, atunci când eram în haine albe în apa botezului, împreună cu trei tinere care au făcut Legâmânt cu Domnul, iar pe malul pârâului Petac erau doar câteva persoane, printre care şi mama, nu era o întâmplare. Ce frumoasă sărbătoare!

Îndemnul ce mi-a rămas în minte de la festivitatea aceea simplă a fost: „... luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna!” ( Iuda 3)

La acest verset şi la întreg capitolul, ucenicul Domnului ar fi putut spune: „CE AM SCRIS, AM SCRIS!” dar cel mai autorizat să zică acest lucru este Cel ce L-a inspirat!

I-am mulţumit Domnului pentru că mi-a dat harul să mă nasc într-o familie care mergea la o Comunitate unde se accepta tot adevărul biblic. Ni s-a spus să fim foarte atenţi când citim Biblia.
Când dăm peste expresii de felul: „Aşa vorbeşte Domnul” sau „Gura Domnului a vorbit” sau „Adevărat, adevărat vă spun” să deschidem bine ochii şi mintea pentru a prinde esenţialul. Cel rău încearcă să producă diversiuni, modificând înţelesul Scripturilor!

Atunci erau avertismente, dar acum văd multe dintre acestea!

22 August 1976, una dintre multele zile când fanfara Cerului a răsunat pentru a anunţa un eveniment important de pe Pământ:
Întoarcerea ,,fiului risipitor!”

ULTIMELE POSTĂRI DE PE BLOG

DRAGOSTE

NĂDEJDE

CREDINȚĂ

Adunarea Apostolică Sabateriană • Copyright 2023